Povestiri din umbra cercurilor olimpice
Denumire autor: Aurel Raţiu
Cluj - Beijing, via Bucureşti, Istanbul, Dubai
Somnoros, cu bagajele cărate după mine, intru în holul aeroportului, unde mă-ntâlnesc cu colegul Nicolae Gavrea. El venise în timpul nopţii de la Deva, cu nişte amici de-ai lui, şi era gata-gata să piardă avionul, deoarece fusese blocat cu maşina în trafic, undeva pe lângă Simeria, din cauza unor lucrări de reabilitare a şoselei...
Puţin după ora 7,00, luni, 4 august 2008, Boeing-ul 737 al Companiei Tarom decolează cu destinaţia Bucureşti. În cele 45 de minute, cât am făcut de la Cluj la Bucureşti, am avut timp să bem un suc şi să mâncăm un sandwich, ambele oferite de stewardesele amabile. Apoi, Nicu, uşor obosit, a încercat să răsfoiască ziarele apărute de dimineaţă, dar, văzând că spaţiul dintre scaune era prea mic, renunţă...
După un zbor rapid şi plăcut, ajungem pe Otopeni. Aici, am la dispoziţie doar o oră pentru efectuarea formalităţilor de îmbarcare. Plus că trebuie să ajung cât mai repede la terminalul „Plecări internaţionale”. M-am mişcat ca-n ...armată şi iată-mă cu tichetul de îmbarcare spre Istanbul în mână.
Aterizăm peste cca. 60 de minute pe Aeroportul Internaţional „Kemal ATATÜRK” din Istanbul.
În Turcia, ca de altfel şi în România, n-am văzut scamă de nor pe cer, azi. „Căldură mare, mon cher”, aud pe cineva zicând lângă mine. O pereche, soţ şi soţie, cred, la vreo 50 de ani, discută cu înfrigurare. O frântură de conversaţie ajunge şi la mine: „Ce să fac, dacă mi-am uitat acasă costumul de baie?!”
Pentru intrarea în Turcia, sunt nevoit să achit 10 euro, ca turist! Plătesc, n-am ce să fac, şi mă aşez la o coadă imensă la una dintre cele 8-10 gherete, unde îşi desfăşurau activitatea angajaţii Poliţiei de frontieră turce. Timp de vreo 90 de minute, cât am stat la coadă, nervi şi bagaje cărate după mine! Dacă aterizaţi la Istanbul, acum ştiţi ce vă aşteaptă... Să nu ziceţi că nu v-am spus!
Am scăpat de bagaje cu preţul a 20 de euro, cât am achitat noi amândoi pentru depozitarea lor acolo timp de vreo 6 – 7 ore!
Vă mărturisesc, de la-nceput: am fost inspiraţi atunci când ne-am hotărât să apelăm la ajutorul unei agenţii de turism din Bucureşti pentru rezervarea biletelor de avion. Cu ajutorul acesteia, am ajuns să călătorim cu un avion al celebrei companii aeriene care sponsorizează echipa de fotbal Arsenal, Emirates-din Emiratele Arabe Unite.
Ca peste tot, şi aici pe „ATATÜRK” există destule baruri, cafenele, restaurante etc.
La un moment dat, ochesc un băruleţ dichisit, cu scaune confortabile. Ne-nţelegem din priviri şi iată-ne aşezaţi la o masă. De jur împrejur, destule locuri libere pe scaune. Aveam să aflăm mai târziu de ce...
Nicu, generos, comandă chelnerului două beri. Acesta, foarte amabil, înainte de a ne aduce berile, ne serveşte cu diverse prăjituri şi alune, din partea casei-cum s-ar zice! Vin şi berile, apoi. Sporovăim, într-o stare de bine, de linişte. Ne facem planuri pentru primele două zile, la Beijing. Berea este bună, aşa că Nicu comandă încă un rând. Timp aveam destul, aşa că nu ne-am grăbit deloc. Mai tragem de timp, iar într-un târziu, îi fac semn chelnerului să ne aducă nota de plată. Acesta, prompt, se prezintă cu ea la masă. Nicu o ia, o priveşte, se miră, dă din cap dezaprobator, îşi pune ochelarii pe nas şi... dă sentinţa:
- Aurele, berea a fost ieftină ca... braga, o sticlă a costat doar 18 euro?!
- Mă, ai văzut bine? Nu este o greşeală?
- Uită-te şi tu...
- Da, Nicule. Este O.K. Bine măcar că ne-am „răcorit”, şi la propriu şi la figurat...
- Lasă, Aurele. Fac eu cinste acum. Tu vei plăti la Beijing. Bine?
Pe la ora 17,00, predau geamantanul pentru cală şi apoi obţin tichetul de îmbarcare spre Dubai. Cu noroc, îmi voi recupera geamantanul de-abia la Beijing. Doamne ajută!
Pe la ora 19,50, Boeing-ul 777 al Companiei Emirates decolează spre Dubai.
La vreo 10 minute după decolare, stewardesele ne aduc, pentru început, o pătură şi un fel de borsetă de unică folosinţă.
În aeronavă aerul condiţionat funcţionează non stop şi o pătură este oricând binevenită. Cât despre borsetă, ea conţinea o mică perie de dinţi, o pastă minusculă de dinţi de unică folosinţă, ochelari din... pânză şi o pereche de...şosete! Acestea, pentru a te simţi cât mai comod în timpul lungului zor. Eu, prevăzător, am stat în şlapi... A, era să uit: fiecare pasager a mai primit şi nişte căşti; acestea le-am folosit pentru a asculta muzică la monitorul din faţă, cu peste 100 de programe TV din întreaga lume.
Colecţia de filme era bogată, grupate pe genuri, astfel că aveam de unde alege.
Serviciile la bord oferite pasagerilor au întrecut orice aşteptări. Zâmbete, amabilitate, solicitudine, promptitudine, la tot pasul. Nici n-am citit bine meniul, care ne-a fost prezentat, la fiecare, pe un carton tipărit în condiţii grafice excelente, că o stewardesă se şi opreşte cu un platou de mâncare lângă scaunul pe care stăteam aşezat şi mă întreabă:
- Are you a vegetarian?
- Yes, I am.
- Here is the food that you ordered.
- Thank you.
Ceilalţi pasageri din jurul meu se uită nedumeriţi, neştiind ce să creadă. Probabil se întreabă: cine o fi ăsta că a fost servit primul cu mâncare?! Alături de mine, pe scaunul din dreapta, Nicu zâmbeşte, mulţumit... Iată şi explicaţia acestui fapt: cu mai multe luni înainte de plecarea spre Beijing, într-o discuţie telefonică, îl rog pe Nicu, după ce văzusem pe internet pe site-ul Companiei Emirates, ofertele pentru a servi masa la bord, pentru a verifica dacă oferta are acoperire şi în fapte, îl rog deci să-mi comande (pentru mine) doar mâncare vegetariană, pe tot parcursul zborului. Această operaţiune s-a repetat apoi de mai multe ori: de la Dubai la Beijing, de la Beijing la Dubai şi din Dubai la Istanbul, semn că, la această companie aviatică, solicitările pasagerilor chiar sunt luate în considerare.
Mâncarea este foarte bună şi variată. Whisky-ul şi berea ne binedispun. La bord, poţi comanda orice băutură, totul este gratis. Cu o excepţie, totuşi: şampania, care trebuie plătită. Mai comand un rând de bere Budweisser şi un whisky, în timp ce Nicu preferă vinul roşu, plus nelipsita cafea. La un pahar de vorbă timpul zboară repede. Deja, suntem anunţaţi, trebuie să ne pregătim de aterizare. Semn că Dubaiul era foarte aproape. Marţi 5 august 2008, puţin după miezul nopţii, Boeing-ul în care mă aflu aterizează la Dubai. La coborârea din avion, un val de căldură mă loveşte în faţă. Chiar şi la miezul nopţii, termometrul arăta 39oC!!
Până la decolarea avionului nostru spre Beijing avem la dispoziţie două ore. Mă plimb, în interiorul Aeroportului, printre... palmieri, având grijă să nu calc vreun pakistanez, indian sau ce o fi, care dormeau întinşi chiar pe jos, pe culoarele existente! Aici, fără aerul condiţionat eşti în pericol de a te îmbolnăvi, zi de zi. Astăzi, Dubaiul a devenit un fel de El-Dorado... turistic, mai ales după construirea hotelului de 7 stele Burj-al-Arab, a celui mai înalt zgârie-nori din lume (cel puţin aşa se spune, în curs de finalizare), precum şi a altor active turistice, toate unicat în lume. Petrolul e pe terminate, iar Şeicul se gândeşte la viitor, iar turismul este pariul său pentru anii următori! În Emiratele Arabe Unite băştinaşii reprezintă doar 20% din populaţie existentă, restul de 80% fiind străinii care lucrează pe nenumărate şantiere, uneori, în condiţii inumane de muncă, pe bani puţini. Există în Dubai şi destul europeni, inclusiv români, care trebăluiesc prin magazinele existente.
După ce am zăbovit prin Free-Shop, unde se găsesc de toate pentru toate buzunarele, caut poarta de îmbarcare pentru Beijing. O găsesc, după ce străbat câteva coridoare întortochiate. Încet, încet sala de aşteptare geme de pasageri, de toate naţiile. Mulţi dintre ei sunt sportivi sau tehnicieni. Echipamentul sportiv şi înscrisurile de pe el trădează... identitatea naţională a pasagerilor. Cu tichetul de îmbarcare în mână, îmi caut locul indicat pe el. Spaţiul dintre scaunele Boeing-ului 777 este mic, aşa că ne mişcăm greoi, cu bagajele de mână.
Avionul, plin ochi, decolează spre Beijing pe la ora 2,30. Este marţi, 5 august 2008, iar până la Beijing avem de parcurs în zbor cca. 6.000 de km, în 8 ore!
Din fericire, până la Beijing am avut noroc de un zbor liniştit. „Ritualul” la bord este acelaşi: mai tot timpul, mâncare şi băutură, plus nelipsitele conversaţii, în (mai) toate limbile... pământului!
Stewardesele sunt amabile cu toţi pasagerii, aşa că nu am de ce să mă plâng. Lângă mine, la vreo 7 scaune mai departe, lateral dreapta, un grup de slovaci discută de zor, cu glas tare. Atmosfera este „întreţinută” de unul dintre ei, mai tânăr, care, pe tot parcursul zborului de la Dubai la Beijing, a rămas în picioare, lângă compatrioţii lui. Este adevărat, şi drumurile lui pentru aprovizionarea cu băutură au fost numeroase... Cine ştie, poate teama de zborul lung l-a determinat să-şi facă curaj, alături de ai lui... Cert este că la Beijing, la coborârea din avion, „prietenii” slovaci erau cam „obosiţi”...
Somnoros, cu bagajele cărate după mine, intru în holul aeroportului, unde mă-ntâlnesc cu colegul Nicolae Gavrea. El venise în timpul nopţii de la Deva, cu nişte amici de-ai lui, şi era gata-gata să piardă avionul, deoarece fusese blocat cu maşina în trafic, undeva pe lângă Simeria, din cauza unor lucrări de reabilitare a şoselei...
Puţin după ora 7,00, luni, 4 august 2008, Boeing-ul 737 al Companiei Tarom decolează cu destinaţia Bucureşti. În cele 45 de minute, cât am făcut de la Cluj la Bucureşti, am avut timp să bem un suc şi să mâncăm un sandwich, ambele oferite de stewardesele amabile. Apoi, Nicu, uşor obosit, a încercat să răsfoiască ziarele apărute de dimineaţă, dar, văzând că spaţiul dintre scaune era prea mic, renunţă...
După un zbor rapid şi plăcut, ajungem pe Otopeni. Aici, am la dispoziţie doar o oră pentru efectuarea formalităţilor de îmbarcare. Plus că trebuie să ajung cât mai repede la terminalul „Plecări internaţionale”. M-am mişcat ca-n ...armată şi iată-mă cu tichetul de îmbarcare spre Istanbul în mână.
Aterizăm peste cca. 60 de minute pe Aeroportul Internaţional „Kemal ATATÜRK” din Istanbul.
În Turcia, ca de altfel şi în România, n-am văzut scamă de nor pe cer, azi. „Căldură mare, mon cher”, aud pe cineva zicând lângă mine. O pereche, soţ şi soţie, cred, la vreo 50 de ani, discută cu înfrigurare. O frântură de conversaţie ajunge şi la mine: „Ce să fac, dacă mi-am uitat acasă costumul de baie?!”
Pentru intrarea în Turcia, sunt nevoit să achit 10 euro, ca turist! Plătesc, n-am ce să fac, şi mă aşez la o coadă imensă la una dintre cele 8-10 gherete, unde îşi desfăşurau activitatea angajaţii Poliţiei de frontieră turce. Timp de vreo 90 de minute, cât am stat la coadă, nervi şi bagaje cărate după mine! Dacă aterizaţi la Istanbul, acum ştiţi ce vă aşteaptă... Să nu ziceţi că nu v-am spus!
Am scăpat de bagaje cu preţul a 20 de euro, cât am achitat noi amândoi pentru depozitarea lor acolo timp de vreo 6 – 7 ore!
Vă mărturisesc, de la-nceput: am fost inspiraţi atunci când ne-am hotărât să apelăm la ajutorul unei agenţii de turism din Bucureşti pentru rezervarea biletelor de avion. Cu ajutorul acesteia, am ajuns să călătorim cu un avion al celebrei companii aeriene care sponsorizează echipa de fotbal Arsenal, Emirates-din Emiratele Arabe Unite.
Ca peste tot, şi aici pe „ATATÜRK” există destule baruri, cafenele, restaurante etc.
La un moment dat, ochesc un băruleţ dichisit, cu scaune confortabile. Ne-nţelegem din priviri şi iată-ne aşezaţi la o masă. De jur împrejur, destule locuri libere pe scaune. Aveam să aflăm mai târziu de ce...
Nicu, generos, comandă chelnerului două beri. Acesta, foarte amabil, înainte de a ne aduce berile, ne serveşte cu diverse prăjituri şi alune, din partea casei-cum s-ar zice! Vin şi berile, apoi. Sporovăim, într-o stare de bine, de linişte. Ne facem planuri pentru primele două zile, la Beijing. Berea este bună, aşa că Nicu comandă încă un rând. Timp aveam destul, aşa că nu ne-am grăbit deloc. Mai tragem de timp, iar într-un târziu, îi fac semn chelnerului să ne aducă nota de plată. Acesta, prompt, se prezintă cu ea la masă. Nicu o ia, o priveşte, se miră, dă din cap dezaprobator, îşi pune ochelarii pe nas şi... dă sentinţa:
- Aurele, berea a fost ieftină ca... braga, o sticlă a costat doar 18 euro?!
- Mă, ai văzut bine? Nu este o greşeală?
- Uită-te şi tu...
- Da, Nicule. Este O.K. Bine măcar că ne-am „răcorit”, şi la propriu şi la figurat...
- Lasă, Aurele. Fac eu cinste acum. Tu vei plăti la Beijing. Bine?
Pe la ora 17,00, predau geamantanul pentru cală şi apoi obţin tichetul de îmbarcare spre Dubai. Cu noroc, îmi voi recupera geamantanul de-abia la Beijing. Doamne ajută!
Pe la ora 19,50, Boeing-ul 777 al Companiei Emirates decolează spre Dubai.
La vreo 10 minute după decolare, stewardesele ne aduc, pentru început, o pătură şi un fel de borsetă de unică folosinţă.
În aeronavă aerul condiţionat funcţionează non stop şi o pătură este oricând binevenită. Cât despre borsetă, ea conţinea o mică perie de dinţi, o pastă minusculă de dinţi de unică folosinţă, ochelari din... pânză şi o pereche de...şosete! Acestea, pentru a te simţi cât mai comod în timpul lungului zor. Eu, prevăzător, am stat în şlapi... A, era să uit: fiecare pasager a mai primit şi nişte căşti; acestea le-am folosit pentru a asculta muzică la monitorul din faţă, cu peste 100 de programe TV din întreaga lume.
Colecţia de filme era bogată, grupate pe genuri, astfel că aveam de unde alege.
Serviciile la bord oferite pasagerilor au întrecut orice aşteptări. Zâmbete, amabilitate, solicitudine, promptitudine, la tot pasul. Nici n-am citit bine meniul, care ne-a fost prezentat, la fiecare, pe un carton tipărit în condiţii grafice excelente, că o stewardesă se şi opreşte cu un platou de mâncare lângă scaunul pe care stăteam aşezat şi mă întreabă:
- Are you a vegetarian?
- Yes, I am.
- Here is the food that you ordered.
- Thank you.
Ceilalţi pasageri din jurul meu se uită nedumeriţi, neştiind ce să creadă. Probabil se întreabă: cine o fi ăsta că a fost servit primul cu mâncare?! Alături de mine, pe scaunul din dreapta, Nicu zâmbeşte, mulţumit... Iată şi explicaţia acestui fapt: cu mai multe luni înainte de plecarea spre Beijing, într-o discuţie telefonică, îl rog pe Nicu, după ce văzusem pe internet pe site-ul Companiei Emirates, ofertele pentru a servi masa la bord, pentru a verifica dacă oferta are acoperire şi în fapte, îl rog deci să-mi comande (pentru mine) doar mâncare vegetariană, pe tot parcursul zborului. Această operaţiune s-a repetat apoi de mai multe ori: de la Dubai la Beijing, de la Beijing la Dubai şi din Dubai la Istanbul, semn că, la această companie aviatică, solicitările pasagerilor chiar sunt luate în considerare.
Mâncarea este foarte bună şi variată. Whisky-ul şi berea ne binedispun. La bord, poţi comanda orice băutură, totul este gratis. Cu o excepţie, totuşi: şampania, care trebuie plătită. Mai comand un rând de bere Budweisser şi un whisky, în timp ce Nicu preferă vinul roşu, plus nelipsita cafea. La un pahar de vorbă timpul zboară repede. Deja, suntem anunţaţi, trebuie să ne pregătim de aterizare. Semn că Dubaiul era foarte aproape. Marţi 5 august 2008, puţin după miezul nopţii, Boeing-ul în care mă aflu aterizează la Dubai. La coborârea din avion, un val de căldură mă loveşte în faţă. Chiar şi la miezul nopţii, termometrul arăta 39oC!!
Până la decolarea avionului nostru spre Beijing avem la dispoziţie două ore. Mă plimb, în interiorul Aeroportului, printre... palmieri, având grijă să nu calc vreun pakistanez, indian sau ce o fi, care dormeau întinşi chiar pe jos, pe culoarele existente! Aici, fără aerul condiţionat eşti în pericol de a te îmbolnăvi, zi de zi. Astăzi, Dubaiul a devenit un fel de El-Dorado... turistic, mai ales după construirea hotelului de 7 stele Burj-al-Arab, a celui mai înalt zgârie-nori din lume (cel puţin aşa se spune, în curs de finalizare), precum şi a altor active turistice, toate unicat în lume. Petrolul e pe terminate, iar Şeicul se gândeşte la viitor, iar turismul este pariul său pentru anii următori! În Emiratele Arabe Unite băştinaşii reprezintă doar 20% din populaţie existentă, restul de 80% fiind străinii care lucrează pe nenumărate şantiere, uneori, în condiţii inumane de muncă, pe bani puţini. Există în Dubai şi destul europeni, inclusiv români, care trebăluiesc prin magazinele existente.
După ce am zăbovit prin Free-Shop, unde se găsesc de toate pentru toate buzunarele, caut poarta de îmbarcare pentru Beijing. O găsesc, după ce străbat câteva coridoare întortochiate. Încet, încet sala de aşteptare geme de pasageri, de toate naţiile. Mulţi dintre ei sunt sportivi sau tehnicieni. Echipamentul sportiv şi înscrisurile de pe el trădează... identitatea naţională a pasagerilor. Cu tichetul de îmbarcare în mână, îmi caut locul indicat pe el. Spaţiul dintre scaunele Boeing-ului 777 este mic, aşa că ne mişcăm greoi, cu bagajele de mână.
Avionul, plin ochi, decolează spre Beijing pe la ora 2,30. Este marţi, 5 august 2008, iar până la Beijing avem de parcurs în zbor cca. 6.000 de km, în 8 ore!
Din fericire, până la Beijing am avut noroc de un zbor liniştit. „Ritualul” la bord este acelaşi: mai tot timpul, mâncare şi băutură, plus nelipsitele conversaţii, în (mai) toate limbile... pământului!
Stewardesele sunt amabile cu toţi pasagerii, aşa că nu am de ce să mă plâng. Lângă mine, la vreo 7 scaune mai departe, lateral dreapta, un grup de slovaci discută de zor, cu glas tare. Atmosfera este „întreţinută” de unul dintre ei, mai tânăr, care, pe tot parcursul zborului de la Dubai la Beijing, a rămas în picioare, lângă compatrioţii lui. Este adevărat, şi drumurile lui pentru aprovizionarea cu băutură au fost numeroase... Cine ştie, poate teama de zborul lung l-a determinat să-şi facă curaj, alături de ai lui... Cert este că la Beijing, la coborârea din avion, „prietenii” slovaci erau cam „obosiţi”...
Categoria: TV - DIVERSE
Data: 2009-11-12
Data: 2009-11-12
Despre autor:
Apasa aici pentru a trimite e-mail!
Aurel Raţiu -
Alte articole similare
- Am pierdut un om cu suflet mare! ( de sportul muresean )
- AMINTIRI: Echipa de aur a Medicinei Tîrgu Mureş ( de Szabo Andrei )
- Un împătimit al scrisului sportiv şi profesional ( de Ioan Păuş )
- Maseurul GAAL GYORGY - GIORGIO - a făcut istorie la A.S.A. Tîrgu Mureş ( de Szabo Andrei )
- AUREL RAŢIU, profesionismul unui reporter de acţiune ( de Szabo Andrei )
